„Anticul îndemn cunoaşte-te pe tine însuţi rămâne tot ceea ce vreodată omul şi-a cerut sie însuşi mai greu. Nu suntem în stare să privim decât în jur, numai statuilor li-s daţi ochi albi, cu pupilele întoarse, probabil, înăuntru. Nici măcar fizic nu putem să ne cunoaştem. Oglinzile nu ne arată, pentru că în clipa în care ne privim în ele nu mai suntem decât spectatorii noştri...Cei filmaţi fără să ştie se privesc pe ecrane uimiţi de necunoscuta umbră în care cei din jur îi recunosc. Purtăm în noi, fiecare, o falsă imagine proprie...Noi ne putem cerceta, numai alţii ne văd.” [1]
Mi-am propus o întoarcere la origini, la psihologia preştiinţifică (Platon – Mitul peşterii), pentru a aborda, din perspectiva anumitor factori ludici (homo ludens) şi a medierii, câteva aspecte importante din evoluţia psihologiei de-a lungul timpului. Anul 1879 marchează desprinderea psihologiei de filozofie şi naşterea sa ca ştiinţă de sine stătătoare, caracterizată prin obiect de studiu (psihicul uman), concepte recente şi metode şi instrumente oferite de fizică şi fiziologie. Fiind prea radicală, ruptura sa de filozofie a avut şi un efect negativ, de aceea se urmăreşte în prezent restabilirea legăturii cu filozofia, pentru a putea fi studiată şi spiritualitatea umană. Am ales ca moto un citat al autoarei Ana Blandiana, foarte dragă sufletului meu, pentru că textele sale trezesc în mine sensibilul şi latentul.
Ce legături se pot stabili între mitul peşterii (o reprezentare a nevoii umane de alt-ceva, dar în stadiul ei primar, în care dorinţa era mult mai slabă decât teama; Platon) - homo ludens (viaţa ca joc, Huizinga) – homo symbolicus (geniul de a fi ) ?[2]
Universul interior şi cel exterior se află uneori într-o tensiune dramatică. Starea de echilibru rezultă din asocierea lor, din acomodarea lor în acelaşi timp, din co-existenţa lor, chiar din antinomia lor. Conştientizarea relaţiei care există între universul nostru interior şi cel exterior ne oferă o viziune triadică şi o altă înţelegere a echilibrului, care nu este permanent, dar cunoaşte momente în care se realizează. Starea actuală, cea potenţială şi momentul de echilibru sunt reciproc condiţionate.
Platon – Mitul peşterii
Simboluri
| Peştera | Lumea sensibilă (a realităţii aparente) |
| Întunericul peşterii | Ignoranţa omului incult, limitat |
| Lanţurile | Prejudecăţile, simţurile care ne limitează |
| Focul | Lumina cunoaşterii |
| Umbrele de pe peretele peşterii | Imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei) |
| Corpurile purtate prin faţa focului | Aparenţele adevărate, realitatea fizică, generează opiniile adevărate (orthe doxa) |
| Suişul greu spre ieşirea din peşteră | Drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic; |
| Contemplarea lumii din afara peşterii | Cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur şi raţiune |
| Soarele | Ideea Binelui (Perfecţiunea) |
Jocul
„Jocul este o acţiune sau o activitate voluntară, concepută ca un scop în sine, efectuată în anumite limite fixe de timp şi de loc, după o regulă liber consimţită, dar obligatorie; această activitate este însoţită de o stare de tensiune, de bucurie şi de conştiinţă de a fi altceva decât viaţa curentă.” (Johan Huizinga) [3]
Paradoxul
Paradoxul ca joc
Jocul presupune intrarea într-un alt univers, diferit de cel obişnuit. Deşi este tot o invitaţie la un joc, paradoxul se deosebeşte de acesta prin faptul că momentul său inaugural îl reprezintă „ieşirea dintr-o regulă constând în acceptarea distincţiei dintre două anumite niveluri ale cunoaşterii, limbajului, realităţii sau comportamentului.” şi „iniţierea unui joc a cărui regulă de bază este abolirea distincţiei dintre două niveluri de tipul menţionat.” (Solomon Marcus, 2007, Op. cit., p.124) Ludicul este prezent în inima paradoxului şi a medierii, care au la bază o funcţie dublă, de separare şi legare, în scopul, pe de o parte, de a destructura o anumită formă (Gestalt) şi de a tulbura o anumită ordine şi, pe de altă parte, de a unifica două niveluri de obicei separate, asemenea unui „puzzle care poate produce surprize în serie.” [5] Când jocul lipseşte (în depresie, boală) înseamnă că ceva lipseşte vieţii sau viaţa însăşi nu există din cauza constrângerilor prea mari ce împiedică persoana să-şi folosească în mod liber imaginaţia. Spaţiul gratuit al visării lipseşte aşadar cu desăvârşire. Winnicott este de părere că jocul este expresia creativităţii, care înseamnă viaţă, unificare, integrarea generală a personalităţii. [6]
„Omul nu este întreg decât atunci când se joacă”. (Schiller)
Jocul este un mod de socializare esenţial dezvoltării copilului şi îmbracă forme diferite de la o cultură la alta, dar în toate cazurile frontiera dintre ludic şi serios rămâne fragilă.. Jocurile simbolice cunosc apogeul între 2 şi 5 – 6 ani şi, deşi sunt mai puţin frecvente după această vârstă, ele devin mai complexe şi utilizează sisteme de semnificaţii din ce în ce mai codificate. Un joc simbolic există dacă există un spaţiu de tranziţie. Nu se poate preciza când începe şi sfârşeşte registrul simbolic al jocului. Timp îndelungat, jocul a fost studiat ca activitate de divertisment, opusă activităţilor serioase ale vieţii. În prezent, prin joc, este posibil să trăim ceea ce se constituie.
Copiii se joacă mai întâi singuri, apoi cu mama. Jocul creează cadrul pentru începutul relaţiilor afective, permiţând astfel dezvoltarea contactelor sociale. Jocurile au rol de mediere între copii şi adulţi, dar şi între copii şi alţi copii. Începând să se joace cu obiectele oferite de adulţi, copilul utilizează şi reprezentări interne şi-şi construieşte astfel identitatea. În cadrul privilegiat al jocului, copilul îşi întâlneşte semenii şi socializează. Jocurile vor deveni tot mai complexe şi imaginaţia va juca un rol din ce în ce mai important. Aşa cum experienţele de viaţă dezvoltă personalitatea adultului, jocul dezvoltă personalitatea copilului când se joacă singur sau când alţi copii sau adulţi intervin în joc. Progresiv, copii îşi măresc capacitatea de a vedea lumea reală exterioară. Renilde Montessori [7] ne invită la şcoala copiilor pentru a învăţa de la ei, deoarece la copii putem găsi soluţiile pe care le căutăm.
© Virginia – Smarandita Braescu
Centrul de Training, Consultanţă şi Mediere
[1] Vezi Ana Blandiana (1997), Geniul de a fi, eseul Marea prejudecată, ed. Litera, Chişinău, p.212)
[2]Vezi Solomon, M (2007), Paradigme universale III. Jocul, ed. Paralela 45, Piteşti, p. 14
[3] Vezi trimiterea făcută de Solomon Marcus către Johan Huizinga (1951), Homo ludens, ed. Gallimard,
[4] Solomon Marcus, (1984), Paradoxul, ed. Albatros, Bucureşti, p.167
[5] idem 3
[6] Winnicott, D.W. (1978), Jeu et réalité. Ed. Fayot, Paris
[7] Renilde Montessori, (2000), Educateurs sans frontière, Ed. Desclée de Brouwer
