Autocunoastere si afirmarea personalitatii

Motto:

„Dacă la vremea strâmtorării (necazului) eşti slab, mică este puterea ta.” (Solomon, cap.24.v.10)


Auzim adesea în jurul nostru formulări de genul „este un om slab” sau „este un om puternic”, „are forţă interioară” sau „are încredere în sine”. De unde ştim că o persoană este puternică, are forţă interioară? Care sunt semnele obiective care ne ajută sa tragem aceste concluzii? Dar cum gândim despre noi înşine? De unde ştim dacă avem încredere în noi, stimă de sine şi o imagine de sine pozitivă? Ce legătură există între imaginea de sine, stima de sine, încrederea în sine şi forţa interioară? Cum se construieşte puterea de afirmare a personalităţii?

Imaginea de sine este definită de modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi spirituale care conturează şi întăresc dimensiunile eului nostru. În funcţie de percepţia noastră la un moment dat al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal si eul viitor.

Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înşine în raport cu propriile aşteptări şi cu ceilalţi şi este direct proporţională cu conştientizarea valorii noastre. Fiecare fiinţă umană este unică şi are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei fiinţe umane este dată de suma comportamentelor, acţiunilor şi potenţialităţilor sale trecute, prezente şi viitoare. Capacitatea fiinţei umane de a se proiecta în viitor, de a-şi conştientiza, dori şi anticipa devenirea prin raportarea la experienţele şi succesele anterioare şi credinţa despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine. Stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluari şi are un rol foarte important în stabilirea identităţii noastre. O stimă de sine pozitivă se bazează pe percepţia pozitivă despre propriile noastre comportamente, de aceea este important să ne respectăm nevoile şi limitele pentru ca acţiunile noastre să ne pună în valoare, să fie viabile în ochii noştri.

Încrederea în sine nu este înnăscută. Încrederea în sine este realistă şi predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obţinute în trecut, pe experienţele reale pe care o persoană le-a trăit şi care-i permit să prezică rezultatele la care se aşteaptă în viitor. Deşi încrederea în sine nu este oarbă, ea prezintă totuşi o anumită doză de incertitudine. Se bazează pe conştientizarea propriilor cunoştinţe şi competenţe într-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obţinute anterior şi este întreţinută prin abordarea treptată a altor experienţe în scopul de a fixa şi transfera competenţele, precum şi pentru a descoperi alte competenţe de care nu eram conştienţi.

Forţa interioară reprezintă capacitatea de a ne impune deciziile pe propriul teritoriu.

Puterea de afirmare[1] este în legătură cu aptitudinea noastră de a ne extinde autoritatea asupra unui teritoriu comun.

„Anticul îndemn cunoaşte-te pe tine însuţi rămâne tot ceea ce vreodată omul şi-a cerut sie însuşi mai greu. Nu suntem în stare să privim decât în jur, numai statuilor li-s daţi ochi albi, cu pupilele întoarse, probabil, înăuntru. Nici măcar fizic nu putem să ne cunoaştem. Oglinzile nu ne arată, pentru că în clipa în care ne privim în ele nu mai suntem decât spectatorii noştri...Cei filmaţi fără să ştie se privesc pe ecrane uimiţi de necunoscuta umbră în care cei din jur îi recunosc. Purtăm în noi, fiecare, o falsă imagine proprie...Noi ne putem cerceta, numai alţii ne văd.” [2]

Ce se întâmplă în interiorul nostru când suntem strâmtoraţi, ne confruntăm cu un necaz, când alegem să facem faţă situaţiei şi să nu mai fugim de teama de a suferi? Se dă o bătălie. Cu cine? Cu fantomele care ne bântuie şi care nu sunt decât umbrele gândurilor noastre proiectate asupra celorlalţi transformaţi în duşmani de temut. Suntem proprietarii celui mai sofisticat cinematograf, dar nu totdeauna şi cel mai eficient. Proiectăm zilnic aceleaşi ’scenarii de viaţă’ fără să învăţăm ceva din ele. În fiecare zi o luăm de la capăt...până într-o zi când avem şansa, fie de-a întâlni un „regizor” priceput în introiecţii, proiecţii, transferuri, fie de-a intra în relaţie cu un scenarist diferit, care ne educă sau mai bine zis de care ne lăsăm educaţi. Din acea zi, filmul nostru interior începe să se deruleze altfel. Acelaşi scenarist, o altă poveste, nu neapărat schimbată, însă altfel narată. Relaţii noi se ţes între personajele care se transformă cu trecerea timpului. Noi măşti se aşează pe chipurile lor după bunul plac al scenaristului...Formele aflate în mişcare se desprind altfel de pe fundal. Devenim conştienţi de adevărurile noastre incomplete, de hărţile noastre neurolingvistice, care nu corespund teritorului, realului, ceea ce există în mod obiectiv şi toată lumea poate vedea. Fiecare vede ceea ce alege să vadă şi proiectează ce a introiectat. Gestalt-urile rămase neîncheiate continuă să ne mai bântuie şi astăzi...[3]

Paradoxul este că, deşi frontierele universului nostru interior sunt atât de fragile, abia perceptibile, mecanismele noastre de apărare, rezistenţele la schimbare sunt atât de puternice. Adevărata problemă este cea a (re)organizării şi controlului. Ne sperie gândul că lucrurile vor lua o altă formă. Nu ştim dacă vom mai putea stăpâni sistemul. Înţelegerea procesului interior de satisfacere a trebuinţelor noastre este fundamentală pentru evoluţia noastră. Imaginea de sine ne influenţează comportamentele, de aceea este important să ne percem cât mai corect, să dezvoltăm convingeri realiste despre noi înşine. Percepţia de sine nu reprezintă adevărul despre noi, ci este doar o „hartă” pentru propriul „teritoriu” („Harta nu este teritoriul”), un barometru al stării noastre de bine. Relaţiile armonioase cu membrii familiei şi cei din jur, performanţele profesionale, asumarea unor responsabilităţi în acord cu resursele proprii indică o imagine de sine pozitivă, în timp ce absenţa motivaţiei sau o motivaţie scăzută, agresivitatea defensivă, comportamentele de evitare, rezistenţele la schimbare sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativă. Este important ca experienţele noi să fie abordate treptat, deoarece eşecurile repetate la experienţe noi pentru care nu reuşim să găsim o explicaţie pot avea efecte negative asupra încrederii în sine şi a stimei de sine. Dacă suntem flexibili şi putem recadra acţiunile şi experienţele noastre astfel încât să vedem partea bună, pozitivă a lucrurilor şi să învăţăm ceva din ceea ce ni se întâmplă, reuşim să ne construim încrederea în sine şi să ne întărim stima de sine. Convingerile noastre ne dirijează comportamentele, de aceea este important să păstrăm acele convingeri care sunt bune pentru noi şi ne ajută să ne schimbăm cadrele de referinţă. Abordarea unei situaţii dintr-o altă perspectivă ne permite să ne schimbăm reacţiile, să dezvoltăm comportamente noi, mai adecvate situaţiei prezente şi să obţinem astfel rezultate mai bune în viaţă.

Modul cel mai simplu de a ieşi dintr-un impas este să conştientizăm că există întotdeauna o altă soluţie. Modelul Flexibilităţii Utilitare[4] oferă un mare grad de libertate şi forţă totodată.

Model = viziune asupra lumii
Flexibilitate = care se poate modifica
Utilitar = care serveşte unui anumit scop

Clement Stone scrie că „între oameni nu există mari diferenţe, dar tocmai aceste mici diferenţe îi fac atât de diferiţi. Micile diferenţe constau în comportament. Marile diferenţe constau în felul de a fi, pozitiv sau negativ.” Când schimbarea mediului nu este posibilă, schimbarea atitudinii personale faţă de agenţii stresori şi evenimentele stresante reprezintă soluţia cea mai la îndemână pentru reducerea nivelului de stres, deoarece stresul este reacţia noastră internă la acţiunea factorilor stresori externi sau faţă de sentimentele noastre de nelinişte şi neputinţă.

Universul interior şi cel exterior se află uneori într-o tensiune dramatică. Starea de echilibru[5] rezultă din asocierea lor, din acomodarea lor în acelaşi timp, din co-existenţa lor, chiar din antinomia lor. Conştientizarea relaţiei care există între universul nostru interior şi cel exterior ne oferă o viziune triadică şi o altă înţelegere a echilibrului, care nu este permanent, dar cunoaşte momente în care se realizează. Starea actuală, cea potenţială şi momentul de echilibru sunt reciproc condiţionate.

[1] Vezi dr. André Moreau (1999), Putere, autonomie, vindecare, ed. Astrobios, Bucureşti
[2] Ana Blandiana (1997), Geniul de a fi, eseul Marea prejudecată, ed. Litera, Chişinău, p.212
[3] Vezi dr. André Moreau (2005), Viaţa mea aici şi acum. Gestalt-terapia, drumul vieţii, ed. Trei, Bucureşti
[4] Vezi Mark Joyner (2007), Simpleologie, ed. Amsta Publishing,, Bucureşti
[5] Starea „T” în viziunea lui Stéphane Lupasco. Vezi Solomon Marcus (1984), Paradoxul, ed. Albatros, Bucureşti

@ Virginia – Smărăndiţa Brăescu