Zâmbesc…deci exist

Un articol despre zâmbet... De ce? De ce nu? Să fie oare din nevoia de a înţelege mai bine ce se întâmplă în interiorul nostru atunci când suntem întâmpinaţi cu zâmbetul pe buze? De ce zâmbim? Pentru că zâmbetul este un semn al încrederii în sine, al pasiunii, al entuziasmului, al succesului, al complicităţii în relaţii? De ce ne simţim atraşi de persoanele care zâmbesc autentic şi simţim nevoia să ne ferim de cele al căror zâmbet ni se pare nesincer? Oare chiar este zâmbetul lor fals sau este doar o proiecţie de-a noastră, un rezultat al experienţelor noastre afective? Poate zâmbetul da naştere unui eveniment semnificativ, cu valoare de reper în viaţă?
Aş putea continua cu întrebările, însă simt nevoia să mă opresc pentru a nu divaga de la subiect.

Când mergem pe stradă, întâlnim persoane cunoscute şi necunoscute. Cu cele cunoscute, rar se întâmplă să nu zâmim şi să nu schimbăm câteva vorbe. În aglomeraţia străzii ne reperăm de la distanţă, ne zâmbim şi ne facem semn cu mâna. Suntem grăbiţi, nu avem timp să stăm de vorbă, dar ne bucurăm să oferim şi să primim un zâmbet. Când vorbim la telefon, ne simţim bine când persoana de la capătul firului ne zâmbeşte. De unde ştim că ne zâmbeşte? Tonul vocii, felul în care ne ascultă? Greu de spus, dar noi avem aceste competenţe care ne permit să ghicim, să ne imaginăm ce se întâmplă la celălalt capăt de relaţie.

A zâmbi se învaţă. Putem considera zâmbetul „borna zero” a alfabetizării noastre emoţionale. Mulţi am avut şansa de a fi crescut în familii unde zâmbetul era la el acasă, de aceea a zâmbi a devenit pentru noi o obişnuinţă, un mod de a fi, un gest spontan, natural. Mai târziu în viaţă, în toate întâlnirile noastre, zâmbetul a devenit un barometru care ne ajută să facem diferenţa în relaţii, să ne afirmăm mai bine şi să dobândim încredere în noi şi în ceilalţi. Este inteligenţa inimii şi a relaţiilor sociale.

Putem învăţa să zâmbim la orice vârstă. De ce? Pentru că zâmbetul este o dovadă a faptului că suntem vii, este o oglindă a sufletului, un mediator care ajută la restabilirea relaţiei dintre lumea noastră interioară şi cea exterioară. De ce avem nevoie să zâmbim? Pentru că zâmbetul influenţează în bine întregul organism. Pentru că suntem oameni şi avem nevoie unii de ceilalţi, avem nevoie să comunicăm, să intrăm în relaţie pentru a găsi răspunsuri la trebuinţele şi dorinţele noastre. A zâmbi nu ne costă nimic, dar poate aduce mângâiere pentru cei din jur şi ne poate ajuta să obţinem mai mult decât am sperat poate vreodată în viaţă.

Zâmbetul este un instrument de autocunoaştere şi intercunoaştere. Suntem diferiţi şi nu zâmbim toţi la fel. Nu interpretăm la fel zâmbetele primite de la cei din jur şi nu utilizăm aceleaşi cuvinte pentru a descrie zâmbetele pe care le oferim sau le primim: „zâmbet curat”, „zâmbet sincer”, „zâmbet fluture”, „zâmbet amar”, „zâmbet de copil”, „zâmbet furat”, „zâmbet seducător”, „zâmbet plin de speranţă”, „zâmbet ironic”, „zâmbet fals”, „zâmbet schiţat”etc
Zâmbetul este un indiciu pentru trăirea pe care o experimentăm, pentru deprinderile noastre dominante, pentru curajul de a ieşi din singurătate, de a ne crea şansa de a intra în relaţie prin asumarea riscului de a fi respinşi. Puterea de a zâmbi vine uneori si din înţelegerea procesului de schimbare ce se deruleză în interiorul nostru şi din conştiinţa modului în care funcţionează viaţa.

Ce spun specialiştii în comunicare şi nu numai despre zâmbet?
Prezentăm în continuare o selecţie de citate pentru a vă invita să reflectaţi pe marginea acestui subiect.

„Zâmbetele atrag zâmbete. Dacă reuşiţi să faceţi pe cineva să se deschidă cu un zâmbet, limbajul corpului şi sentimentele lui inconştiente îşi vor face în curând apariţia. Când zâmbim, starea noastră de spirit se îmbunătăţeşte imediat. O dată cu buna dispoziţie apar şi relaxarea şi plăcerea.” (Martin Lloyd-Elliot, Cartea gesturilor erotice, editura Trei, Bucureşti, 2006).

„Zâmbetul sigilat este favoritul oamenilor de afaceri foarte bogaţi şi al politicienilor de nivel înalt – îl veţi întâlni deseori în fotografiile de directori în broşurile corporaţiilor.” (Peter Collet, Cartea gesturilor, editura Trei, Bucureşti, 2005)

„Zâmbetul apăsat oferă un mod de a zâmbi fără a zâmbi propriu-zis. În această privinţă este un zâmbet mascat, unde intenţia nu este de a ascunde zâmbetul ci de a sublinia tocmai încercarea nereuşită de ascundere. Zâmbetul apăsat sugerează că persoana simte un puternic impuls de a zâmbi, dar că a izbutit să îl ţină sub control. Deseori acest aspect de control formează principalul mesaj al acestui zâmbet. (Peter Collet, Cartea gesturilor, editura Trei, Bucureşti, 2005)

„Zâmbetul, probabil cel mai simplu, mai scurt şi mai popular act de comunicare umană, surprinde prin ambiguitate, prezentând riscul de a fi interpretat greşit. Atunci când ne aflăm în faţa unei persoane cu care nu putem comunica prin limbaj, ne putem salva în primul rând prin zâmbet, iar dacă replica pe care o primim include la rândul ei un zâmbet, suntem fericiţi.” (Solomon Marcus, Paradigme universale II. Pornind de la un zâmbet, ed. Paralela 45, 2006)

„Zâmbetul poate deveni o rutină, dar această rutină este de multe ori necesară, avem nevoie de ea, fapt de care ne convingem de îndată ce zâmbetul devine absent.” (Solomon Marcus, Paradigme universale II. Pornind de la un zâmbet, ed. Paralela 45, 2006)

„Priviţi la oamenii de stat care, încărcaţi de mari şi grave răspunderi sociale, se întâlnesc pentru tratative! Zâmbetul lor rezumă speranţele noastre.” (Solomon Marcus, Paradigme universale II. Pornind de la un zâmbet, ed. Paralela 45, 2006)

„Zâmbeşte, căci nici nu ştii cine ar putea să se îndrăgostească de zâmbetul tău!” (anonim)

„Zâmbeşte, mâine ar putea fi şi mai rău!” (Murphy)

La final, un sfat şi de la mine: Zâmbiţi, nu pentru a-i cuceri pe ceilalţi, ci pe voi înşivă!


©Virginia-Smărăndiţa Brăescu